…sărbătorim dragostea? Would you be my funny Valentine?
Acum 23 ani, plus/minus 3 zile, mă întorceam de la olimpiada de engleză, puţin plânsă pentru că profesoara uitase să mă pună pe listă. Şi atunci şi acum îmi plăceau examenele de orice fel, iar engleza e prima mea dragoste. Era sâmbătă, 14 februarie 1998, într-un Bucureşti mai mohorât decât acum. Eu deja scrisesem felicitarea pentru Valentinul meu, o felicitare mică şi alături de cererea de prietenie, îmi pusesem şi o amprentă a buzelor rujate cu o culoare dubioasă. În drumul dinspre liceu mă opream la un magazin, aproape de Rosetti şi mă uitam la cosmetice de parcă m-aş fi priceput. Lucrurile nu s-au schimbat nici în privinţa cosmeticelor.
Nu reuşesc să înţeleg când a ajuns o sărbătoare blamată. Pe atunci nici nu era aşa populară, deşi eu urmam cursurile unui liceu cu predare în limba engleză, nu se insista pe adoptarea acestei sărbători. Ştiu că la ProTV era o emisiune ceva cu generaţia pro, şi acolo parcă era un concurs pentru îndrăgostiţi. În rest nimic, nici publicitate agresivă, nici bomboane în formă de inimioară, nici conspiraţia tacită a florăreselor. Acum suntem bombardaţi cu reclame, cu lansarea Fifty Shades of Grey, bărbaţii dau să fugă care încotro de treimea cea de speriat: 14 februarie – 1 martie – 8 martie. Unde mai pui că anul ăsta 14 februarie se suprapune cu o pomenire din calendarul creştin. Exact asta îi lipsea unei sărbători blamate: glume cu colivă!
Cum rămâne cu faptul că suntem prea amărâţi să nu ne gândim la dragoste, la venirea primăverii. Da, la supermarket, la mall se vinde ideea de dragoste, frumos ambalată pentru societatea consumeristă. Da, înţeleg că e o sărbătoare comercială, dar avem nevoie de un pretext să sărbătorim iubirea? Dacă tot vedem zilnic dive încătuşate, discursuri desprinse din filme proaste, normalitatea nu înseamnă că trăim o telenovelă? Nu poţi să te faci că nu le vezi, nu poţi să nu te înscrii în trend.
Şi totuşi… dragostea e peste tot. 🙂
Unul din filmele mele preferate, „Love actually” începe şi se termină cu o scenă filmată în aeroport însoţită de următoarea replică: “Whenever I get gloomy with the state of the world, I think about the arrivals gate at Heathrow Airport. General opinion’s starting to make out that we live in a world of hatred and greed, but I don’t see that. It seems to me that love is everywhere. Often it’s not particularly dignified or newsworthy, but it’s always there – fathers and sons, mothers and daughters, husbands and wives, boyfriends, girlfriends, old friends.”
Lucram cândva în aeroport, nu pe Heathrow, că ar fi prea demn. Pe aeroportul Henri Coandă unde se amestecă low-cost-ul cu companiile mari, unde marea de oameni e atât de pestriţă, că londonezii ar păli de invidie. Aş vrea ca într-o zi să văd cum mulţimea asta pestriţă ar descreţi fruntea, ar reuşi să se târască din tristeţea în care zace de atâţia ani şi să vadă ce contează. Suntem un popor deprimat, o mare de suflete îmbătrânite înainte de vreme, cuprinse treptat de cinism. Dar dacă ajungi în aeroport în orice zi a anului, tot vezi un îndrăgostit care îşi aşteptă iubita cu un buchet de trandafiri cumpăraţi la supra-preţ. Lui nu-i pasă de reflecţiile mele sau ale altora asupra iubirii. Nu-i pasă, e ocupat să le trăiască!
O să las şi câteva versuri din poeţi români, respectiv George Coşbuc:
„Nu te-ai priceput!
Zici că de m-ai fi cerut
Mamei tale noră-n casă,
N-aş fi vrut să merg? E, lasă!
Că de-o fată cui-i pasă,
Nu se ia după părut!
De-ntrebai, ai fi văzut!
Tu să fi-nceput iubitul,
Că-i făceam eu isprăvitul!”
O poezie scrisă în 1889, cu mesaj actual!
