Jocul – prima parte

JOCUL

 Aceasta este o operă de ficțiune. Numele, personajele, firmele, organizațiile, locurile și întâmplările descrise în ea sunt fie rodul imaginației autoarei, fie sunt folosite în mod fictiv. Orice asemănare cu persoane în viață, evenimente sau localități este cu totul întâmplătoare.

Prima parte 

Capitolul 1. Am 37 de ani

23 mai 2018

Cine naiba a auzit să mergi tu până unde poate să oprească Uber-ul?! Nu mă supăr, nu am pe cine. Mă chinui cu buchetul de flori de câmp, cutia cu bomboane și încă vreo două pungi primite la conferință. E miercuri și zi de lucru. De mai bine de 2 luni pentru mine zi liberă e doar joia, by choice. Am preluat jobul de “tickete” la scurt timp după ce am trecut de gripa oribilă care a lovit Bucureștiul în iarna-primăvară de anul ăsta. Am făcut-o ca un soi de celebrare a sănătății proaspăt recuperate și pentru a-mi demonstra încă o dată că nu sunt prea bătrână să învăț… orice. Aveam un job full-time, dar simțeam că trebuie și pot să fac mai mult, plus că perspectiva de a lucra de acasă avusese mereu așa o chestie incitantă pentru mine. Am mai mers la biroul oficial pentru o perioadă, până mi-am dat seama că nu mai era locul potrivit pentru mine. Și acum nu mai erau nici bani…

Mă urc în Uber și încerc să mă așez oarecum confortabil cu toate pachetele din brațe. Iată, în punga aia rămasă de la sărbători e cutia unui iphone. Ce căcat să fac eu cu un telefon în plus, mi s-a părut mereu o bătaie de cap să ai două telefoane. Mă gândesc la Cristi și felul în care a împins către mine cutia peste una din mesele de cocktail de la conferință: “Nu te mai putem plăti, dar pentru ultima lună lucrată, aș vrea să primești asta.” Aș vrea să primești… o comandă. Mă uit la el, la colțurile ochilor care par căzute de oboseală, la cearcăne și aș vrea să văd în ochii lui că mă roagă să primesc. E obosit și simt că nu are chef de toanele mele… nici nu știu de ce le zic toane. Sunt ciufută deseori pentru că nu știu cum să-mi domolesc revolta interioară. Îmi vine să urlu la el la încă nu au trecut 6 luni de când mi-a promis că o să fiu bine, că e un job sigur… să urlu că am 37 de ani proaspăt împliniți și sunt bătrână. Nu mai am ușurința unui tânăr de a-și găsi orice job, am o responsabilitate pentru familie… mi-e milă de el și nu zic nimic.

– Credeam că mi-ai luat cadou de ziua mea, zâmbesc amar către el.

– Nu am avut bani…

Din penibil ne scoate Andi cu florile și cutia de bomboane imensă. Cu ocazia asta își aduc aminte și alți oameni să-mi ureze La mulți ani! și continuăm cu pupături până intrăm din nou în sală pentru continuarea conferinței.

***

Ajunsă acasă, desfac bomboanele și mănânc una-două cât să nu pară proaspăt deschisă cutia și apoi postez pe facebook cu mulțumirile de rigoare. Știu că ar trebui să mă apuc de lucru, dar aș mai trage de timp puțin. Și dintr-o țigară… obicei prost, dobândit în urma lucratului de acasă.

Reflectez în fața ferestrei cât fumez juma’ de țigară, nu sunt în stare de mai mult… apoi iau tableta să mă joc puțin. Jocul e KoA pe scurt și ticketele sunt de fapt plângeri ale clienților. S-ar zice că fac support de gaming, dar sună prea pompos. Încerc să fac, de când KoA, wechat și tools au intrat în viața mea în urma unui training rapid. Am crezut că o să fie ușor, dar nu prea mă descurc și aș vrea să mă dea ei afară… să-mi curme suferința. Mai am vreo două colaborări, sigur nu m-aș descurca cu banii, dar pare că m-am aruncat în chestia asta… eu nu am chef să mă joc… nici nu știam ce e ăla multiplayer… e o tâmpenie, asta e. Încă de la început am oprit toate notificările jocului pentru că îmi sărea inima când auzeam tableta vibrând în mijlocul nopții. Apăs pe War și constat că am fost atacată de propria alianță BKS. Best Kept Secret, my ass! Îmi vine să plâng. Mă uit tâmp la ecranul cu grafică oarecum naivă – My city. Stronghold îi zice, for short SH. Îmi schimb numele în IuniaA și dau un random teleport – F… them!

Mă apuc de lucru cu gândul la iphone-ul ăla cu care nu știu ce să fac. L-aș vinde…

Noaptea, după obișnuita tură pe facebook, intru în joc într-o încercare de remontare – trebuie să joc, am nevoie de job-ul ăsta. Am un mesaj și surprinzător nu m-a atacat nimeni. Sunt un SH level 16 în Kingdom 490. E un mesaj în română de la un tip Costin (wtf!). Credeam că numai eu am fost prost inspirată să-mi numesc orașul cu nume și prenume ca la școală.

  • Bună. Ești româncă? Vrei să vii în alianța mea, te ajutăm să crești…
  • Suntem majoritarea români. O să vezi că e atmosferă frumoasă.

Primul meu gând este să refuz, mă obișnuisem să nu interacționez cu nimeni. Jocul era oarecum un refugiu de golit mintea, tap-tap-tap pe resurse și poate join a rally în vechea alianță.

  • Vin. Mulțumesc de invitație, sigur o să regret asta îmi spun în minte.

Accept invitația și imediat sunt conectată la chat-ul de alianță unde mai mulți oameni mă întâmpină veseli. Sunt la naiba în praznic și nu am gold de advanced teleport, așa că le promit să vin aproape de ei cât de curând. Și în joc cheltui tot gold-ul…

Am mesaj aproape instant de la unul din colegii de alianță – TLY: ce faci? De unde ești? Mă uit la profil și decid că îmi place de el, e un desen al unui tip cu glugă și o țigară în colțul gurii…

Capitolul 2. De ce te joci?

30 mai 2018

Mă grăbesc să prind ceva tickete până plec de acasă. Viața așa-zis de freelancer nu are niciun farmec, doar că poți sta în pijamale până la ore considerate nepotrivite. De dormit în plus nu se pune problema, sunt prea disperată că nu reușesc să-mi fac norma. Azi ar trebui să fie o zi bună – e update și posibil să primim multe plângeri. Până atunci trebuie să mă urnesc la un eveniment – Gala Valori de România. Mă gătesc și ies pe ușă la ora 17,30 îmbrăcată de cocktail. Machiajul e okiuț, tot nu mă pricep. Ajung la Palatul Bragadiru chiar mai devreme decât anticipasem, e bine că am timp să mai stau de vorbă cu ceva cunoștințe. Facem pozele obișnuite, dăm check-in și servim alcool. Am timp să discut cu o tipă pe care am cunoscut-o la tabără despre o posibilă colaborare pe conținut. Orice e în plus e binevenit, de când nu mai am un angajator oficial, trăiesc o panică permanentă că nu o să mai am de lucru. E frumos să lucrezi de acasă, e un vis împlinit, dar fără plasă de siguranță. Anyway, schimbăm numere de telefon și rămâne să ne vedem să discutăm concret, posibil despre un blog cu tematică culinară.

Încep să se strângă celebritățile – oamenii care vor fi sărbărtoriți în cadrul Galei – fac și eu poze cu preferații mei. Ajunge și Cristi, e un eveniment la care e bine să cunoască cât mai mulți oameni.

Mai târziu ies să vorbesc la telefon și constat că și el face același lucru. Se oferă să-mi aducă o băutură și rămânem afară. Știu că nu pot abandona proiectul pentru că implicarea mea fusese motivată și de cauza în sine. Asta mă duce cu gândul la altă seară la Palatul Bragadiru în octombrie 2012. În 2012 când s-au sfârșit mai multe lucruri, poate chiar s-a sfârșit lumea așa cum o știam.

– La ce te gândești?

– La nimic…

– Minți… Cristi încearcă să citească pe fața mea ceva.

– … tot timpul mă gândesc la ceva. Acum mă gândeam să îmi cer scuze pentru felul în care m-am purtat în ultimul timp… dar nu o s-o fac. Știi că nu o să vă las baltă, o să ajut cu facebook și ce o să mai fie nevoie.

– Ți-aș zice că îmi pare rău, dar au fost lucruri pe care nu le-am putut influența. Nici nu le-am anticipat, recunosc. Dar vreau să facem ce se poate în condițiile astea, știi că nu pot să abandonez.

– Știu, îi răspund. Dar nu pot să nu consider că e nedrept. Că în cele din urmă tot eu am grijă de mine cel mai bine.

– Eu ți-am spus și cu alte ocazii că bărbații au grijă de tine doar dacă te…

– De ce faci asta? De ce o transformi în ceva porcos? Plus că nu-ți stă în fire să mă protejezi de cuvinte licențioase. Râd ca să destind atmosfera.

Dacă aș fi sinceră măcar cu mine, aș recunoaște că probabil deep down am sperat să-l influențez, să dovedesc că putem învăța unul de la celălalt și că per ansamblu va fi benefic faptul că lucrăm împreună. Poate că încă sper ca scurtul timp petrecut în același birou să contribuie… la ce naiba? Iunia, iar te erijezi în cine știe ce învățător spiritual! … pur și simplu nu e cazu’ aici. Pe cine să păcălesc, nici eu nu sunt bine cu mine… ca să pot să pretind că-i repar pe alții.

Cristi îmi ia telefonul și îi admiră husa.

– L-am primit de la mama de ziua mea.

– Semăna cu un iphone, am crezut că vrei să-l folosești.

– Nu prea avea rost…

Se lasă liniștea o vreme și eu mă uit la telefonul lui pe care se adună notificări. E prea politicos să se uite la el, așa că plec eu către prietenele mele. Ajung acasă pe la 11, stau în pat să adoarmă copilul și apoi îmi reiau lucrul.

***

Ziua liberă aleg să o umplu cu scris pe blog și traduceri restante. Primesc telefon de la mama care mă anunță că bunica e pe moarte și ar fi bine să pregătesc un bagaj. Mâine plănuiam să merg la o petrecere pentru copii cu Radu… poate nu se întâmplă mâine, mă gândesc. Scot geanta și caut haine negre.

Jocul a rămas în plan secund, apuc să intru după 12 noaptea. Cumva amân momentul pentru că m-au zăpăcit colegii de alianță cu amabilitatea lor. Deja am fost descusută și tot aștept să se plictisească de mine. Am și crescut un nivel în urma unei acțiuni colective de ajutor cu resurse. Pe lângă R5 – Costin, avem doi jucători italieni care nu prea comunică, un croat, tly, wizzard și lil. E bine că e și o fată ca să echilibreze puțin lucrurile. Constat că deja s-a retras toată lumea, e liniște pe chat. Sau cel puțin așa speram…

  • Bună seara, mă întâmpină Tly. Între timp am aflat despre el că are 23 de ani și se numește Alex. E din Breaza.
  • Bună. N-ai somn?
  • Ba da, dar mai stau puțin. Pot să te întreb ceva?
  • Poți să mă întrebi orice… de răspuns mai vedem noi.
  • De ce te joci?
  • Adică de ce nu m-aș juca? Ai întrebat-o și pe Lil?
  • Nu, mi se pare că nu ești tocmai genul… Deja îi rugasem pe el și pe Costin să-mi dea add pe fb ca să nu mai stau să ne conversăm noaptea, plus că mi-era greu să scriu pe tabletă. Fusesem felicitată pentru “familia frumoasă”, niciodată nu am știut cum să răspund la astfel de complimente. Alex refuzase să se împrietenească și aleg să-i spun adevărul, așa cum fac de multe ori pentru a evita să mă încurc în minciuni.
  • Mă joc ca să pot face support pentru ei, pentru dezvoltatorii jocului.
  • Ah, ok… se plătește bine?
  • În principiu da, nu pot să spun foarte multe despre asta.
  • Să-mi spui dacă ai nevoie de ceva, ajut cu plăcere.

De ce aș putea să am nevoie?

  • Da, sigur, mulțumesc. Și tu la fel. Dacă vrei un job în București. De ce am spus asta?! Sună lame și chiar nu aș putea să-l ajut cu mai mult decât o recomandare.
  • Uite, nu am cum să spun asta frumos, bunica mea e pe moarte și nu am niciun chef să mă joc. Nu aveam nici înainte de fapt.
  • Și eu am fost atașat de bunica mea, te înțeleg, îmi răspunde.
  • Și eu, dar de bunica maternă mai mult. Am scris și o carte despre asta.
  • Serios? Mi-ar plăcea să o citesc, să-mi spui de unde pot să cumpăr.
  • Poți să o citești pe blogul meu, o descarci de aici:
  • Ok, mersi. Noapte bună!
  • Noapte bună!

Capitolul 3. Aici putem fi oricine

7 iunie 2018

E ziua liberă și o lălăi în pat mai mult decât îmi permit de obicei. Deschid larg geamul la dormitor, mă bag sub pătură și iau tableta. Deschid jocul. Am un mesaj de la Tly: “Felicitări, mi-a plăcut mult cartea. Mi-am amintit de adolescența mea și de prima poveste de iubire.” Zâmbesc și recunosc că mă flatează, dar aș vrea să-i dau peste nas. Așa mă enervează când oamenii spun “povești” care apoi nu se mai potrivesc. “Mulțumesc. Mă bucur că ți-a plăcut, dar adolescența ta a fost… ieri. J” Am pus și un smiley ca să nu pară chiar răutăcios.

Se pare că azi e ziua în care trebuie să completez bagajul pentru înmormântare. Aș vrea să simt ceva și totuși nimic nu e acolo. Cumva parcă ne-am luat la revedere de la bunica în urmă cu un an. Avea momente de semi-conștiență și părea că toți eram împăcați. Sau ce știu eu…

Anunț toți colaboratorii că nu voi fi disponibilă în weekend, solicit și 3 zile libere de la tickete – un lux pe care aparent nu ți-l permiți decât dacă moare o rudă apropiată. Înainte de culcare constat că nu pot să dorm, cumva normal având în vedere evenimentele recente. Decid să intru puțin în joc. E liniște, oamenii muncesc din greu, joburi reale, nu de la biroul din sufragerie. Tly și-a făcut timp să răspundă – probabil că are notificările pornite, nu ca mine: “M-ai prins. Dar știi că aici putem fi oricine.”

Ezit dacă să răspund, eu mereu aș avea ceva de spus: “Nu mi-a trecut asta prin cap. Eu aleg mereu să fiu eu.” Fără smiley. Mă simt prost cumva… interacțiunea online mi-a plăcut mereu, am preferat-o chiar oricărei alte forme de apropiere. Dar nu mi-a trecut prin cap să fiu altcineva… doar am dat și profilul de facebook, tocmai pentru că mi se părea obositor să-mi construiesc un personaj. Dar… dacă tot nu pot să dorm, decid să refac contul de pe ipad pe noul meu iphone. Nici nu l-am scos din cutie, dar acum e un moment la fel de bun ca oricare altul. Mă strecor afară din pat, iau și cutia în care e cartela de la abonamentul nou… e o risipă să ai două telefoane, dar sunt alte chestii pe lume mult mai grave.

Asta e o muncă serioasă, de configurat cloud și setări pe un nou telefon. Poate că o să-mi folosească și la job să testez și pe Apple… îmi caut tot felul de scuze pentru ce fac. Descarc jocul, îl deschid și… aș vrea să se încarce mai repede… să trec de tutorial… să schimb binding pe contul vechi. Contul este deja acolo, doar că nu este al meu. Pun telefonul jos de parcă m-ar vedea cineva. Mi se învârt în minte răspunsuri la plângeri: Hello my Lord… regards, KoA team. Bind, unbind, delete account… contul nu se poate șterge decât printr-o cerere exprimată pe mail, jucătorii sunt foarte nemulțumiți de acest aspect. Îmi aduc aminte de jucători care și-au vândut telefonul, apoi s-au plâns că cineva le-a furat contul. I should be so lucky! Iau telefonul și apăs pe poza de profil a unui tip grăsuț cu început de chelie care pare să mănânce ceva cu bețișoare. Aflu că se numește BadBoy și e din alianța YOH – italieni. Nu pot să fac nimic în contul ăsta, dar nu rezist tentației de a mă uita în mesajele lui. Primul este de la Fabian care la profil îl are pe Captain America. Îi zice să se uite pe telegram. Apoi sunt mesaje de la niky, Lady M. și Tranquilla. Le citesc pe toate și înțeleg cam în proporție de 80%. Era mai ușor dacă era spaniolă… BadBoy este un adevărat player. Mi se pare amuzant, oamenii sunt nebuni mă gândesc. Ce îți lipsește în viața reală, Bad? Dar eu am telefonul de la Cristi… nu l-am văzut niciodată jucându-se totuși. Sigur că era asaltat permanent de notificări… și italiana lui… neah, nu are cum. Știu că ne mai prosteam la birou cu ce știe fiecare: mascalzone, come se dice, dar asta e altceva… s-a făcut trei, trebuie să mă culc neapărat. Închid telefonul.

***

Nu prea am reușit să dorm, decid să plec pe jos spre ai mei. Deja e foarte cald, merg pe Moinești cu muzica urlându-mi în urechi. Nu simt oboseală, dar sigur o să pic. Poate reușesc să dorm în mașină.

Nu reușesc, vorbesc cu mama despre bunica, despre amintirile din vacanțele petrecute la ea… parcă în altă viață. Nu am mai fost acolo în vacanțe din clasa a VII-a… boy, I am old. Când încep să sune telefoanele lor, îmi pun căștile și mă uit pe geam. Ne oprim direct la bloc să ne schimbăm și să mergem la capelă. În camera “mea” mă schimb cu o bluză neagră cam groasă și pierd puțin timp uitându-mă în jur. Pipăi conturul oglinzii, mă așez în genunchi și mă uit la cărțile din raftul de jos. Cred că le-am citit în ultima mea vacanță aici. Mobila din lemn de tisă care sper că va fi a mea cândva. Nu e morbid îmi spun în gând, mereu mi-am dorit-o. E și o perie de păr pe care nu a folosit-o nimeni niciodată, sunt tentată totuși să o apropii de nas. Mi se umezesc ochii la amintirea unei după-amieze când una din verișoarele mele m-a pieptănat în fața acestei oglinzi. Eva care nu vorbea română…

Capela pare că a fost renovată… e mai răcoare înăuntru. Salutăm încă o familie care urmează să îngroape pe cineva. Trebuia să cumpăr mai multe cale, arată ridicol lângă crinul luat de mama. Ca de obicei a fost mai inspirată, suntem sfătuiți să nu deschidem capacul coșciugului… din cauza căldurii. Ies. Mă plimb prin cimitir și citesc nume de pe morninte. Random, cum ar zice fiul meu. În stânga mea se înalță faimoasa închisoare Gherla, despre care am aflat de curând că a fost castel cândva. De la capelă mergem să mâncăm și apoi la cazare.

***

Mătușa sforăie ușor lângă mine și eu nu am somn. Deschid tableta și intru în joc. Mă uit pe chat-ul de alianță, toată lumea pare să fie online. Salut și eu, cam fără chef. Văd că am fost atacați și probabil ăsta e și motivul agitației. Tly îmi scrie:

  • Ce faci?
  • Ok, cred. A murit bunica, sunt la Gherla.
  • Îmi pare rău… cum te simți?

E prima oară când mă întreabă cineva cum mă simt legat de asta. Nu știu, chiar nu știu ce am simțit pentru bunica… acum simt că aș plânge.

  • Nu știu… ce s-a întâmplat? Ce e agitația asta?
  • Aveam trădători în alianță.

Nu întreb, să nu risc să mă fac de râs, nici nu observasem că italienii au schimbat alianța și acum sunt la YOH. Încerc să procesez unde am văzut asta și îmi aduc aminte de BadBoy. El pare să ne fi atacat, și Fabian – cel care îi scrisese de telegram. E prea mare coincidența. Simt că mă înroșesc, o căldură pornită din interior, reacția mea la chestii pe care nu le pot controla. Văd mesaje care se adună pe chat-ul de alianță… scrie numele meu acolo. Adună-te!

  • Iunia, scout Ricki și Duca, te rog, îmi comandă Tly.

Fac asta automat cumva și apoi dau share reports pe chat. Aproape imediat primesc mesaj de la Ricki69 acum de la YOH.

  • Iunia, îmi pare rău…
  • Hey, ești roman.
  • Da, dar nu am vrut să spun. Până la urmă e un joc de război.
  • E doar un joc… chill.
  • Nu e… tocmai
  • Bine…
  • Ai fost victimă colaterală… toate astea sunt din cauza lui Costin.
  • Serios, nu mă interesează…
  • Totuși, am vrut să vorbim.
  • Uite, vorbim. Dar serios, nu mă interesează jocul prea tare.
  • De ce te joci?
  • Mă joc ca să mă deconectez, doar că acum nu e un moment bun.
  • De ce?
  • Nu ai altceva mai bun de făcut? vezi că te atacă colegii mei.
  • Nu-mi pasă… merită dacă stau de vorbă cu tine.
  • Awww… replicile astea de grădiniță…
  • Deci…
  • Deci ce?
  • De ce nu ai chef?
  • Nu vorbesc asta cu tine…
  • De ce nu?
  • Jesus, mi-e greu să fiu civilizată dacă insiști. A murit bunica și mâine o vom înmormânta. Sunt la o cazare în orașul Gherla și aparent nu am altceva de făcut pentru că nu mi-e somn.
  • Am înțeles… îmi pare rău. Condoleanțe.
  • Mulțumesc.
  • Totuși… mă bucur că am apucat să-ți scriu. Adevărul că plănuim asta de multă vreme… e o poveste lungă.
  • Bine, să mi-o spui cândva. Trebuie să dorm.
  • Noapte bună.

Mă mai uit prin SH meu, trupele nu erau acasă toate… măcar atât. Nu-mi pasă nici de trupe, mă uit pe battle reports și înțeleg de ce se plânge toată lumea că jocul nu e balanced. Și Fabian și Bad sunt cu mai mult de 5 nivele peste mine… victimă colaterală… Se înjură la greu trădătorii de alianță pe chat… le zic noapte bună și ies. Nu reușesc să adorm, nu departe de cazare trece linia ferată și ascult zgomotul făcut de trenuri. Ușa balconului e larg deschisă și e foarte cald. Câte un gândăcel intră în zbor, se lovește de perete și cade… cum mă simt? mă întreb și eu pentru prima dată. Adorm.

***

Mă trezesc frântă. Apuc să fac un duș și mă schimb la timp ca să-i întâmpin pe Cătă și Răzvan care au venit cu trenul. Mergem pe jos spre apartament, ar trebui să ajungem în 20 de minute. E totul schimbat și totuși așa de familiar. Aici pe colț am fost la grădiniță, Duțu parcă se numea colegul de care îmi plăcea. Mi-aduc aminte cum bunica îmi încălzea patul pentru că nu era căldură… mi-aduc aminte că mă simțeam bine cu rutina lor. Intru pe ușa care deși e metalică acum, pare să fi moștenit același scârțâit… familiar. Mirosurile din casă nu sunt aceleași… și încerc să găsesc exact cuvântul care să exprime cum mă simt. De pe canapeaua din bucătărie mă uit la vitrinele cu cănile de ceai. Ceaiul de măceșe cu lămâie și multă miere, dimineți și seri cu sandvișuri cu unt, caș și ardei gras. Cele mai bune sandvișuri. Griș cu lapte presărat cu nucă măcinată cu zahăr tos. Mămăligă pe pături cu caș frământat. Mâinile bunicii, diferite fundamental de ale mămăiței – fine, cu o piele subțire și unghii mereu îngrijite. Toate astea îmi trec prin cap într-o fracțiune de secundă, cât ascult la Victoria și mama cum discută despre împărțirea unor pachete la capelă. Fug repede în camera mea și închid ușa în urmă. Deschid dulapul să pipăi cearceafuri aliniate perfect, apretate. Închid ochii și le simt pe mine, aspre, răcoroase și parfumate. Mă simțeam în siguranță aici… ăsta era cuvântul. Oftez adânc și înghit nodul din gât.

La capelă e cald, prea cald, se vorbește discret despre faptul că miroase înăuntru. Noi, “copiii”, stăm afară și ne amintim de copilărie în așteptarea preotului. Lucrurile se desfășoară cumva pe repede înainte, deja am făcut planuri să plecăm cu un autocar diseară. Ne pupăm cu rude pe care nu le-am văzut de cel puțin 10 ani, suntem toți transpirați și ne ștergem jenați. Aerul se încinge și mai tare… conducem pe ultimul drum… eu nu aș vrea să fiu îngropată… restaurant… alte pupături și gata. În sufrageria ei, mai târziu, povestim despre și râdem zgomotos la amintirea celei care a fost… lângă pat e rozariul cu mărgele care strălucesc în întuneric. Fix aici, pe fotoliul ăsta, m-am uitat de multe ori la Salvați de clopoțel.

La șapte, ne urcăm în autocar și în sfârșit am timp să schimb câteva vorbe cu Cătă. Sunt obosită, simt că mă apasă pieptul, deși mi-am luat pastilele. Nu fac nici ele minuni, se fac trei zile de când nu am dormit cum trebuie. Când nu mai am ce vedea pe geam, îmi pun muzică și deschid jocul. E devreme… găsesc un mesaj de la Ricki69 de ieri:

  • Dacă ai nevoie să vorbești… sunt aici.

Pufnesc amuzată la vederea lui… Ricki, nu ești aici. Sunt singură.

  • Mulțumesc pentru ofertă, ești drăguț. Nu știu despre ce aș putea să vorbesc, o am pe sormea lângă mine oricum.

Mai culeg ceva resurse, tap-tap, mă uit cum degetul mi se plimbă pe ecran. În urechi îmi urlă: Humble… bitch, be humble! Zâmbesc la imaginea reflectată în geamul autocarului.

  • Ce faci? Se pare că și Ricki are notificările pornite.
  • Spre casă.
  • Unde e acasă?
  • La capitală. Pentru tine?
  • În sud.
  • .. de ce să vorbim atunci? Știu că aici alege fiecare să fie orice altceva, dar eu nu am chef de jumătăți de răspuns.
  • Dar ce ai chef?
  • De unde ești?
  • Din România, am stat chiar și în București o vreme.
  • Să știi că mie îmi place să comunic online, dar de jocuri chiar nu am chef. Spune-mi sau nu-mi spune.
  • Bine, iartă-mă. Facem schimb de profile de fb. Eu sunt aici.

Apăs pe link și mi-e puțin teamă, fb e plin de dubioși. Mă uit îndelung la o poză a unui tip brunet cu ochi pătrunzători. Mă bucur să observ că are o podoabă capilară impresionantă, lucru rar în zilele noastre Se uită în cameră, cumva detașat de prietena sau soția de lângă el. Enough now, Iunia!

  • Gata, îl anunț.
  • Și eu.
  • Ce familie frumosă, nu-i așa?!
  • Da, de unde știai…

Pentru că sunteți previzibili…

  • Acum poți să ai mai multă încredere?
  • Profilul meu e public… al tău nu arată nimic.
  • Nu știu ce înseamnă asta, eu schimb poza de profil o dată pe an. Mai pune nevastă-mea poze… deci e nevasta.
  • Înseamnă că nu știu câți ani ai și de unde ești și oricum e dubios să stăm de vorbă.
  • De ce?
  • Again with the questions… pentru că ești un străin. Pentru că sunt într-un autocar în drum spre casă, sunt obosită și e dubios.
  • De ce ți-e frică?
  • Nu mi-e frică de nimic, știu unde duc conversațiile astea de obicei.
  • Eu nu știu
  • Pe bune?!
  • Pe bune, e prima oară când fac asta.

Wow, a virgin. You are so full of shit!  Îmi vin în minte niște conversații la limita decenței și mă întreb de ce le întrețineam. Știu bine de ce, dar nu e momentul să mă gândesc la asta.

  • Mie îmi plac mult filmele și ăsta pare unul prost. Am o propunere pentru tine
  • Hai să auzim
  • Eu oricum mă plictisesc. Propunerea mea este să ne jucăm ceva… un joc în joc.
  • Ok, ce joc?
  • Adevăr sau provocare… o să fie mai mult adevăr. Să vedem dacă te ține.
  • Sigur, nu am nimic de ascuns. Și cu provocarea ce facem?
  • Nu facem nimic, mie nu-mi place să mă joc :))))

Așa a început Jocul… cu întrebări prea personale de la mine (te-ai căsătorit cu dragostea vieții?) și specifice ale lui. Pe la 3 suntem clar obosiți, dar conversația e încă animată.

  • Câți ani ai? Întreb eu. Zodia, cum naiba am uitat de zodie până acum…
  • 36, azi e ziua mea.
  • C’mon… se transformă iar în film prost…
  • Vorbesc serios… am invitați, ar trebui să mă odihnesc. Dar mă gândeam să stau cu tine, să mă asigur că ajungi cu bine acasă. Cred că nu o să reușesc.
  • Nu e nevoie, cred că oricum mai am două ore. Poate adorm și eu. Dacă totuși e ziua ta, îți fac o urare de la scriitorul meu preferat, Anthony Bourdain: Your body is not a temple, it’s an amusement park. Enjoy the ride! La mulți ani!
  • Mulțumesc. Și dacă totuși sunt din București?
  • De ce faci asta? Strici o seară aproape perfectă… rămân fără baterie.

Asshole! Ies și închid tableta.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?