Aceasta este o operă de ficțiune. Numele, personajele, firmele, organizațiile, locurile și întâmplările descrise în ea sunt fie rodul imaginației autoarei, fie sunt folosite în mod fictiv. Orice asemănare cu persoane în viață, evenimente sau localități este cu totul întâmplătoare.
Capitolul 7. Sunt o femeie obișnuită
20 iulie 2018
Evenimentul dedicat Instagram a strâns multă lume la Marriott și eu am simțit din plin ce înseamnă să fii decorativă. M-am simțit cam aiurea fiind overdressed și over everything. Stând în fața oglinzii de acasă sunt la al treilea șervețel demachiant și încă nu am reușit să ajung la adevărata mea fața. Bine, asta nu reușesc niciodată, e unul dintre motivele pentru care nu petrec prea mult timp în oglindă. Mi-am făcut un crez din a fi preocupată mai mult de interior și de ceea ce transmit prin scris decât vizual. Nu sunt o femeie frumoasă, cel mult interesantă. În câțiva ani poate că nici atât. Cocul din vârful capului a dar profilului meu un aer oarecum aristocratic, în parte și datorită trandafirului din păr. Sometimes more is more… gata, am reușit să ajung la tenul afectat încă de acnee. Și petele de la sarcină care sunt și mai vizibile de la bronz. Mai stau puțin în fața oglinzii cât scot și agrafele de la coc, parcă e dimineața de după nuntă… nu știu cum gândurile mele se îndreaptă ușor către faptul că niciodată nu am simțit că sunt iubită complet. Sigur că primeam afecțiune, aveam o viață care se putea califica drept bună – nu fericită. Și totuși, nu pot să găsesc în trecut un moment în care un bărbat, orice bărbat m-a iubit fără rezerve. Știu că eram cu toții praf cu capul, dar ăsta era un moment la fel de bun pentru o revelație ca oricare altul. Nici măcar tata nu mă iubea cum credeam eu că ar trebui să se simtă iubirea… you are such an emotionally needy child... Poate că aveam nevoi exagerate, frânturi din cărți îmi vin în minte: Părintele de sex opus ne învață despre cum să ne lăsăm iubiți… cam filozofic.
Și îmi dau seama brusc că ăsta era motivul pentru care abia așteptam conversațiile cu Ricki – mă făcea să mă simt plăcută fără rezerve. Nu era cazul să vorbim despre iubire, dar conversațiile noastre erau mereu despre mine, nu era vulgar și nu aștepta nimic în schimb. Și se simțea bine felul în care conducea discuția, iar eu nu trebuia să anticipez nimic. Poate că îl judecasem cam aspru când reacționase așa defensiv. Poate…
După duș tot nu reușesc să domolesc respirația, așa că deschid tableta. Băile de mulțime mă obosesc mereu, dar chiar fusese o zi bună – reacțiile la noua mea poză de profil îmi alimentau puțin ego-ul. Bine, mai mult…
Deschid jocul și constat că iar am fost atacați de Fabian și BadBoy. Schimbaseră alianța, acum erau la PAZ. E agitație pe chat, ca de obicei când suntem atacați. Eu mereu am parte din trupe la Costin, el are mereu shield, deci nu mă afectează prea tare. Nu m-am mai obosit să pornesc notificările nici acum, nu avea rost să acord și mai multă atenție jocului. Mai aveam fix 10 zile în care să termin cartea de bucate și mă mai liniștisem în privința ei.
Pe chatul de regat, Costin se ceartă cu Folletto, R5-ul de la PAZ. Între alianța noastră și a lor era un acord formal, dar Fabian nu putea fi stăpânit de nimeni. Se pare că italienii erau chiar pătimași în joc, spre deosebire de nemți care își luau mai mult timp pentru strategie. Atât știam și eu că alianța lui Fabian se mutase aproape în totalitate la PAZ, iar cei care nu erau acolo erau la ReS – Roses e Scorpiones. Ei erau cam singurii pe care îi cunoșteam și care permanent găseau pretexte să atace. Intru pe coordonatele fostei alianței și constat că nici Ricki nu mai e acolo. Decid să-i scriu eu, asta după ce empatizez cu colegii de alianță, măcar formal.
– Ce faci? Pe unde umbli?
– Bună. Tocmai îți admiram poza de profil, ești frumoasă
– Nu sunt, dar se pare că trebuie să învăț să primesc complimente, mulțumesc
– de ce zici asta?
– sunt o femeie obișnuită
– obișnuită să ce?
– ha ha… am râs. Machiajul e de vină, eram mai gătită decât o mireasă… cred că am exagerat
– de ce?
– de ce ce?
– de ce crezi că ai exagerat, depinde ce urmăreai
– pare că tot timpul urmăresc ceva?
– nu știu, spune-mi tu
– vreau să ne vedem
De ce naiba am făcut asta?!
– nu știu ce impresie ți-ai făcut, dar nu sunt genul de bărbat care vrea să cunoască o femeie doar ca să i-o tragă
E ca și cum tocmai am fost pălmuită. Cuvintele lui Cristi îmi sună ca un ecou în cap: Un bărbat are grijă de tine doar ca să te fute! A classic fool! Iunia, ieși repede din situația asta înainte să devină și mai penibilă…
– Hey, chill, era o glumă… surprinzător sau nu nici eu nu sunt genul ăla de femeie
– Știu că glumeai
Ha ha laughing on the inside… Ce rost ar avea să spun că niciodată nu mi-am adunat curajul să cer așa ceva unui bărbat. Aș fi vrut să mă întâlnesc cu el ca un soi de validare, să ne vedem față în față și să simt pe bune cum e să fii plăcută. Nu avea nicio legătură cu sexul, refuzam să mă gândesc la el în felul ăla. Eu care eram suspicioasă cu toții bărbații, îmi dădusem voie să fiu vulnerabilă pentru o secundă. Poate că mă gândisem la un sărut, la ceva drăguț, suav… fix cum visasem să fiu eu toată viață. Pentru mine femeie obișnuită era aia care se bătuse în curtea școlii, care știa să facă mici reparații, care era puternică și vorbea cu pula din școala generală. Tenul meu nu era perfect, aveam fire albe și refuzam să mă vopsesc… nimic nu era perfect la mine, gesticulam mereu, vorbeam mult pentru că toată viața încercasem să mă fac auzită. Fusesem mereu puțin plinuță, corpul meu nu o să mai arate niciodată ca înainte de sarcină; nu era niciun regret aici, doar constatări. Poate că tot timpul ăsta căutasem validarea unde nu trebuie… eu nu mă iubeam deloc. Întâlnirea cu Ricki nu ar fi schimbat asta și el era la fel de vulnerabil acum. Probabil că simțise că trebuie să se răzbune discret pentru când încercasem să mă retrag din “relația” asta ciudată. Poate că în definitiv toți ne dorim să fim iubiți și acceptați.
– a fost o zi lungă, noapte bună
– noapte bună
Capitolul 8 – Stop joc
22 august 2018
Deja vacanța e pe sfârșite pentru toată lumea, eu oricum aproape nu am simțit-o. Poate că lucrurile stau exact cum zice Bogdan: că sunt nemulțumită constant de ceea ce mi se întâmplă. Am terminat cartea și nici acum nu pot să cred că am trecut peste ultimele săptămâni cu mintea întreagă. Din motive pe care nici eu nu le-am înțeles prea bine m-am tot gândit la cum ar fi fost viața mea altfel. Periodic revenea ideea asta care mă umplea de frustrări de tot felul. Nu îmi lipsea nimic propriu-zis, poate doar aventura… dar așa era și natura mea… precaută. Nu făcusem niciodată lucruri de care să-mi fie rușine sau care să afecteze cumva pe cei din jurul meu… pentru că niciodată nu mă gândisem la mine altfel decât mamă și soție.
Nu visam la celebritate, ci doar la împlinirea prin ceea ce credeam că e talentul meu nativ, scrisul. Nu îndrăzneam nici să visez cu ochii deschiși la momentul în care o să dau autografe pe carte. Cartea asta scosese din mine toate frustrările posibile: neîmplinirea mea ca bucătar, probabilitatea ca ilustrațiile să aibă mai mare succes decât scrisul și nu în ultimul rând eclipsarea mea de către o vedetă. Parte din ele erau justificate sau… nici eu nu știam ce să mai cred. Uneori mă simțeam ca Frodo care nu mai putea să-și aducă aminte comitatul – până și analogiile mele erau ale unei tocilare care nu fusese niciodată la band camp. Nu vedeam nimic bun deși în jurul meu erau destule de văzut. Îmi fusese puțin teamă că o să mă afund în depresie mai ales când ajunsesem să răspund la tickete din sufrageria mătușii din Arad sau din gara din Vișeu. Nu țineam să mă plimb cu mocănița, știam că pentru Radu e o experiență unică și merita să se bucure de vacanță altundeva decât la țară.
Aș zice că lucrurile se răciseră cu Ricki, dar de fapt erau la fel. Adică eu nu reușeam să-mi dau seama ce își dorea cu mine… mereu îmi ziceam că nimic. Dacă treceau câteva zile și nu scria îi simțeam lipsa și apoi speram că poate e ceva acolo, ceva real. Mă certam singură pentru orice speranță aveam legată de el. În fiecare zi mă trezeam cu un singur gând în minte și gândul ăla era către lansarea cărții, găsirea unui sponsor și slalom printre cheltuielile zilnice. Părea că nimeni nu înțelege de ce aveam nevoie de passiflora și valeriană la culcare. Mă jucam până credeam că sunt suficient de obosită, apoi încercam să dorm somn fără vise, liniștitor. Nu-mi ieșea niciodată și uram pe toată lumea care nu empatiza cu preocupările mele. La fel ca Frodo nu credeam că pot să împart sarcina asta cu nimeni. Ok, era o carte de bucate nu vreun roman fluviu, dar tocmai aici era problema. Senzația constantă era de vânzare (a mea) pe bani puțini ca o, ca o… curvă. Spune-o, Iunia! Ești o curvă care se vinde pe bani puțini! Sacrifici talentul pentru probabilitatea de a deveni celebră. Și totuși toată lumea o face, de unde ideea asta că eu aș fi mai bună decât orice scriitor care acceptase cândva un compromis? Către cine să mă îndrept pentru ajutor când eram singură în asta… Ricki mă susținea necondiționat și conversațiile noastre erau mereu presărate cu Bravo!, dar tocmai pentru asta aveam impresia că e orb, că el nu mă vede cum sunt de fapt. În afară de asta, cine te susține fără așteptări… mă uit scurt la mine în oglindă și citesc expresia unei impostoare… o femeie cu un strop de talent la scris care se visează în vitrina librăriilor…
Mă sună de la agenția cu care lucrez pentru lansare și adopt rapid un ton entuziast:
– Da, honey. Ce faci?
Mă invită la un city break în zona Napoli alături de alți bloggeri culinari, cumva să facem teasing referitor la titlul cărții de bucate: Cum să te distrezi până se livrează pizza.
– Sigur că pot, știi că lucrez de acasă… da, e ok.
Mai schimbăm ceva amabilități și îmi dau seama că e cu aproape 2 săptămâni înainte de data de lansare. Sigur că pot, pot orice eu, chiar să lucrez din info trip, doar am mai făcut-o. Nu pot să cer liber, am nevoie să plătesc ilustrații și nu am confirmare de la sponsor principal. Nici nu știu dacă aș vrea să cedez drepturi de autor oricui… dar e important să ajung la cât mai mulți oameni.
Iar acum trebuie să ajung la o întâlnire cu Cristi. Ne vedem la cafenea și pare că are alt tonus, vorbește mult și chiar entuziasmat de planuri de viitor. Nu pot deloc să mă concentrez și să împărtășesc starea lui.
– Iunia, ești aici?
Zâmbesc distrată.
– Da, iartă-mă. Mă stresează lansarea. Să nu îndrăznești să spui că o să fie bine.
– Bine. Dar o să fie bine, știi doar.
Nu știu și nici el nu știe sigur.
– Pot să ajut cu ceva? mă întreabă. De data asta e serios.
– Cu ce?
– Nu știu, cu băutura pentru eveniment. Vin?
– Avem vin, de fapt sunt singurii parteneri pe care mă pot baza. Agenția cramelor Liliac m-a invitat la Napoli peste vreo lună, facem un soi de teasing, vizităm pizzerii.
– Asta e bine… am petrecut și eu în Sicilia ceva timp.
– Erai mafiot?
Râde zgomotos cum nu l-am auzit de mult, e clar că profesional lucrurile s-au mai îndreptat. În sfârșit m-am recules să-l ascult atentă și să mă uit la el mai bine. Pare că și-a recăpătat încrederea caracteristică.
– Da, eram mafiot. Dar dacă te uiți în jurul tău, suntem înconjurați de mafioți, râde în continuare.
Fac gestul care se vrea acel Basta! specific și îmi dau voie să mă destind puțin în compania lui. Nici asta nu am făcut de mult, poate pentru că refuzasem să-l iert. Ne despărțim și îmi dau seama că îmi lipsește interacțiunea cu altcineva decât familia și dispoziția întunecată se datora statului în casă. Inspir adânc, îmi pun căștile și mă îndrept spre metrou zâmbind. O să fiu bine!
***
Îl simt pe Radu cu capul greu pe mâna mea, semn că a adormit adânc. E ritualul nostru înainte de culcare, eu fredonez un cântec de leagăn și el se uită în tableta mea până îl ia somnul. Tot timpul același program pe care îl găsim amândoi reconfortant. Când plec departe de casă îmi cânt singură să mă adorm. Când aproape doarme dus, tatăl lui îl mută în patul lipit de patul nostru, niciunul din noi nu concepe să dormim separat încă.
Deschid jocul și sunt certată de Costin că nu am participat la Portal. I-am rugat să nu se mai bazeze pe mine până se termină vacanța, dar tot insistau să particip și eu la toate event-urile la care aveam acces ca alianță mică. Sunt level 21 deja și e de neconceput să mă culc fără să donez resurse pentru creșterea alianței, fără să particip la rallies sau la Gold Event și… fără să vorbesc cu Ricki. Nu vorbeam în fiecare seară ca la început, dar devenise și el una din constantele care îmi creau un sentiment de falsă siguranță. Costin îmi scrie în privat:
– Iunia, ce faci?
– all same, all same. Tu?
– mă cert cu proștii ăștia pe kc (Kingdom chat) că nu știu nimic și nu se învață minte
– despre ce vorbești?
– Ricki, macaronarul trădător s-a cerut la ReS, cică nu-i place că PAZ nu respectă regulile
Regulile aparțineau fiecărui regat și erau mai degrabă o formă neoficială de ținut în frâu atacurile în afara Kill Event. Constant primeam plângeri că jocul nu este echilibrat, că jucătorii de level mare atacau fără motiv și alianțele mici nu aveau șansa să se dezvolte. Invariabil răspunsul era același: We realize a real-time multiplayer can be challenging, thus kindly advise you to improve your stategy and also ask for some tips from the Help&Support service. Era bullshit pr-istic, dar chiar trebuia să se descurce fiecare – totul era permis în dragoste și război. Noi, cu excepția lui Fabian și BadBoy, nu eram hărțuiți de nimeni – avusese grijă Costin să se bage în seamă cu jucătorii mari. După ce îl observasem o vreme, îmi părea un bun strateg. Cam prea încrezător și lăudăros uneori, dar atâta timp cât funcționa pentru ce își propusese el…
– Și ce treabă mai ai tu cu ei? Lasă-i în pace
– Vorbesc cu o româncă de la ReS și mă enervează că nu mă crede că e o șmecherie de la PAZ să-și bage un spion la ei în alianță
– Poate că omu’ chiar vrea să schimbe alianța… zâmbesc la conversațiile pe care urma să le am cu Ricki pe tema asta.
– Păi tocmai asta e… Ricki e ferma lui BadBoy, nu e alt jucător.
Citesc de câteva ori, mă scuz la Costin și deschid mesajele de la Ricki. Parcă întreaga cameră se învârte cu mine, mă simt ultima proastă… cum am putut să fiu păcălită în halul ăsta? Fermele sunt conturi alternative crescute pentru resurse… simt că îmi ard obrajii, lucrurile de care mi-e cel mai frică, orice nu pot să controlez… Adică Ricki e BadBoy și cel mai probabil BadBoy e Cristi.
Mă apuc să scriu necontrolat mesaje către Ricki:
– Ești ferma lui Bad? Despre asta a fost vorba mereu, d-aia ai refuzat să ne vedem?
– Ai avut vreo satisfacție cu tot circul ăsta? Ți s-a părut amuzant să-ți bați joc de mine atâta timp?
– Tu nu minți? Ești cel mai mare mincinos!
Mă ridic din pat pentru că simt că mă sufoc… apăs pe poza lui și dau block. De parcă asta o să-l învețe minte… I-aș scrie și lui BadBoy în română, dar m-aș face de râs mai tare. Ies din joc și pun tableta deoparte, conștientă fiind că nu o să pot să mai adorm.
Capitolul 9 – Fiat Lux
13 septembrie 2018
După șocul inițial legat de Ricki, adică vreo 2-3 zile în care nu am putut deloc să-mi adun gândurile la un loc – constat că sunt bine. Lipsa lui din peisajul nocturn a început să mă ajute să dorm. Nici eu nu mă așteptam la asta, dar se simte bine. De la Cristi nu am nicio veste, nu știu cum să abordez asta când ne vedem. Dacă a fost o glumă… well, a fost cam bolnăvicioasă și elaborată. Plus că noi ne cunoșteam, nu era nevoie să se chinuie să piardă timp cu mine. El nu a zis nimic, eu mă prefac că e totul ok până la proba contrarie. Nu păcăleala mă deranja cel mai tare, nici faptul că uneori uitasem să mă protejez și lăsasem ceva vulnerabilități la vedere… mă deranja ideea că după atâtea luni nu și-ar fi dorit mai mult, poate să mă vadă. Era tristă respingerea, chiar dacă eu fusesem prima care dăduse block. În mintea mea stăruia același lucru ca întotdeauna când îmi dorisem să probez dacă un bărbat e interesat: cine vrea să te găsească, te găsește! Doar să vrea și aparent Ricki nu-și dorise asta niciodată, indiferent cine se ascundea în spatele contului.
Adevărul că instrumentul ăsta numit facebook pe care ne expuneam viețile permanent, nu mă speria. Ok, putea să afle oricine unde ești teoretic din check-in-urile de la evenimente. Dar eu acum eram la Napoli pe terasa unui restaurant și pun pariu că oricărui prieten din listă îi era egal acest fapt. E prima zi de city break și am venit aici să degustăm nu știu ce vinuri și pizza care se presupune că se face altfel la Napoli. Pizza e pizza, să fim serioși. Suntem o gașcă de 12 bloggeri și instagrammeri, pe unii îi cunosc deja… din păcate nimeni din anturajul cu care merg la conferințe de obicei. Asta mă face puțin stingheră și rezervată, afișez constant zâmbetul meu care se vrea dulce, dar cred că pare superior. Nu mă simt mai presus de oamenii ăștia, dar când nu-mi găsesc puncte comune cu nimeni prefer să mă izolez. E cam cald la terasă, dar e un loc superb căruia chiar nu pot să-i găsesc niciun cusur. Vine pizza și ne scutește de alte conversații politicoase. Nu știu cum să fac să evit vinul, mi-e foarte sete și aș cere un suc. Mă abțin. Din visare mă trezesc hohotele de râs de la masa vecină. Se vorbește italiană tare și repede, la masă sunt doi bărbați și două femei. E un tip căruia nu-i văd decât ceafa, o tipă grasă mai în vârstă și una minionă de vreo 20 de ani. Al doilea tip e acum cu fața la mine, m-a văzut că m-am întors vizibil deranjată de zgomotul pe care îl fac. Am gura plină și dau să ridic mâna să salut – pare Cristi. M-a văzut și el și și-a scos brusc ochelarii de soare. Chiar dacă nu e tocmai aproape îi citesc în ochi panica. Wtf? Își ia telefonul și scrie ceva, primesc pe whatsapp imediat: “Te rog nu veni la noi. Îți explic mai încolo.“ Mă uit la mesaj multă vreme, apoi la ei: distracția continuă cu același elan. Cristi vorbește fluent italiană.
***
Mai târziu în camera de hotel reușesc să-mi trag sufletul după un duș aproape scoțian. Mă bucur că iar s-a nimerit să fiu în cameră single, cred că tot din cauză că nu e gașca mea. E bine că am fost distrasă până acum, altfel trebuia să mă gândesc la ce se întâmplase la restaurant. Îmi pun căștile și pornesc laptop-ul, caut wi-fi, pornesc toate aplicațiile și mă apuc de tickete. Dacă termin până la 2, prind cam șase ore de somn – adică rezonabil. Muzica din căști e perturbată de mesaje pe whatsapp… de la Cristi. Pun pe desktop să răspund mai ușor:
– bună
– scuză-mă pentru mai devreme, dar chiar nu era un moment potrivit
– cred că nu, mai ales că eu o cunosc pe soția ta
– Iunia, fii serioasă
– tocmai că sunt
– pot să te sun? Sau zi-mi unde ești cazată
– nu poți să mă suni și nici să vii în vizită
– mi-e lene să scriu
– atunci nu-mi scrie, am de lucru
– ce naiba lucrezi la ora asta?
– tu măcar ai idee cu ce mă ocup?
– cu tickete
– da’ știi ce sunt alea?
– nu știu, am presupus că ceva customer service, ce îți place ție să faci
– e aproape de adevăr… fac customer pentru un joc, poate ai auzit de el
– mă jucam și eu mai demult, acum mai puțin
– King of Avalon îți spune ceva?
Pe ecran apare cu verde Scrie… multă vreme
– ce e? Insist eu. Îți cauți cuvintele?
– te bag în mă-ta, știu că știi deja dacă mă întrebi
– puteai să te obosești să-ți ștergi contul de pe telefon
– l-am resetat la setări din fabrică… ai intrat pe el
– poate
– Iunia, pe bune? Ce ai descoperit?
– suficient… dar nu ți-am descoperit ferma
– nu am fermă… am un singur cont…
– ce coincidență, și eu la fel
– să mori tu?!
– știi că nu pot să răspund la plângeri dacă nu mă joc, fă tu calculele de prin martie câte luni s-au făcut
– ce Kingdom?
– ghici… Sunt la Costin în Alianță, unul din conturile pe care tu și Fabian le distrugeți cam o dată pe săptămână
– nu se poate… de cât timp știi că eu sunt?
– doar de azi sigur… a naibii coincidență
– vin la hotel
– nu veni că lucrez și nu vreau să ne vadă nimeni aici, e exact ce îmi lipsea
– hai la cafea mâine. Când scapi de ei
– după trei avem timp de plimbare și shopping.
Îmi lasă adresa unei cafenele știute de el și ne urăm noapte bună.
Nu am apucat să lucrez nimic, evident. Așa aș fi întrebat de Ricki, dar nu aveam chef să fiu apoi chestionată de Cristi legat de asta.
Deschid și tableta să văd ce mai face alianța. Se dezbate pe chat dacă să primim un român găsit de Costin. Mereu mă întreb cum naiba face sau cât timp liber are să caute prin regat după români. Se votează pentru primirea lui, are level 16 cum dorește Costin și nu pare nimic dubios la el. Îi urăm toți bun venit lui Lucca. Vine în spațiul dedicat alianței și se așează lângă mine. Eu mereu aleg să mă izolez, chiar și în joc. Mă apuc de lucru.
Pe la ora 1 decid să iau o mică pauză. Mă abțin să ronțăi din prostioarele pe care mi le-am cumpărat, deschis o doză de Pepsi. Mai culeg ceva resurse, toată lumea doarme deja, mai puțin noul nostru coleg. Ezit dacă să apăs pe help, nu aș vrea să vadă că sunt online încă. Poate să verifice oricum… așa cum mă așteptam îmi scrie în privat.
– Bună. Cum de nu dormi?
– Bună. Am de lucru, lucrez mai bine noaptea.
– Cu ce te ocupi?
– Scriu, social media, în zona asta
– Ce scrii?
– Am un blog, mai scriu și cărți…
– interesant. Poate o să cumpăr și eu cărțile tale când vin în țară
Îmi simt buzele strânse ca și cum cuvintele ar putea ieși pe acolo. Mă simt răutăcioasă și plictisită.
– Sigur, Lucca. Știi, trebuie să mă întorc la lucru
– da, sigur. Pot să te întreb de unde ești?
– sunt din București
– Mă bucur că am stat de vorbă, mi-ar plăcea să fim prieteni.
– Uite… eu nu cred în genul ăsta de prietenii
– adică?
– Adică nu există prietenie între bărbați și femei și indiferent de forma de chat tot ajungi să schimbi informații personale
-mi se pare deplasat, dar cum zici. Nu vreau să te țin
-mersi. Noapte bună!
– speram să nu faci asta cu toată lumea. Bravo!
Deci a găsit o cale. Erau altele mai ușoare, dar poate nu estimasem perseverența. Sunt fericită totuși că m-am înșelat în privința lui.
– fool me once… fool me twice. Ce cauți aici, Ricki?
– pe tine și să mă distrez puțin cu Costin
– adică?
– adică din cauza lui mi-ai dat block și m-am chinuit să cresc un cont nou. Îl știu că e paranoic.
– deci nu ești ferma lui Bad?
– nu. Mai ești supărată?
– da, pentru că am simțit că îți bați joc de mine. Cel mai rău mă simt atunci când sunt credulă
– ești cam dură cu tine, nu crezi?
– nu dezbatem acum. Nu ți-e frică de mine?
– niciodată nu mi-a fost. Ție ți-e frică… că simți ceva și că ți-am lipsit
– cocky as ever… am treabă. Noapte bună!
– noapte bună
Închid jocul, dar nu pot abține să nu fac o mică investigație. E lipsit de etică, dar nu-mi pasă. Nici nu știu de ce nu am făcut-o mai devreme, poate că mi-a fost frică de adevăr. Intru pe contul lui BadBoy și deschid un site care localizează ip-ul. Da, e în Italia. Îl caut și pe Ricki și noul lui cont, ambele sunt pe același device și deloc surprinzător… tot în Italia.
14 septembrie 2018
– Ce faci? Ce-ți comand? Cristi mă întâmpină protocolar ca de obicei.
– Espresso, nu? Dar pot să zic și eu espresso.
– De ce faci asta?
– Ce mai fac?
– Ai atitudinea asta bățoasă de auto-suficiență.
Mă uit la el cam nedumerită.
– Pentru că de cele mai multe trebuie să-mi port bătăliile singură.
– Se pare că tot iei bătaie, dacă ăla e contul tău, râde satisfăcut. Oricum nu aveam de unde să știu… nu ai poză la profil, nu e numele tău.
– S-a trezit BadBoy să-mi dea lecții despre cinste. Cine erau femeile de ieri?
– Niște femei… atât.
– De când faci asta?
– De toată viață… sunt doar femei cu care mă culc când vin aici. Nu am pretenții de la ele și nici ele nu vor mai mult. Ce nu știe soția nu poate să o afecteze.
– Pare așa simplu…
Se obosește să-și dea ochelarii jos și mă uit în ochii lui când sorb din cel mai bun espresso. Nu e nimic de interpretat acolo, pare cumva resemnat.
– Iunia, e simplu. Doar pentru că tu te comporți ca o sfântă, nu înseamnă că toți suntem la fel. Nici tu nu ești sfântă, doar ai atitudinea asta superioară pe care cred că ți-ai impus-o.
– Mă analizezi?
– Tu analizezi pe toată lumea și te uiți la noi dezaprobator când… de fapt, toată lumea înșeală.
– Bine, dacă spui tu. Zâmbesc scurt și încep să scobesc fără chef într-un desert pe care mi l-a comandat. Nu înțeleg de ce ești așa pornit pe mine…
– Pentru că am încercat să mă comport cumva când împărțeam același birou, parcă erai un copil care trebuie protejat de ce se întâmplă în lume.
– Exagerezi… sunt foarte cool cu orice face fiecare, doar nu mă face martor.
– Nu ești deloc cool, dar nu vreau să mă cert cu tine.
Mă simt prost. Da, e adevărat, îl judecasem.
– De ce ne-am întâlnit totuși? Încerc să destind puțin lucrurile.
– Pentru că voiam să-ți arăt Napoli și să mă asigur că ce se întâmplă aici, rămâne aici.
– Nu era nevoie să-mi spui, nu e treaba mea.
Spre masa noastră se îndreaptă cam sigur pe el, un tip brunet, oarecum solid.
– Salut, bro! Dau noroc, se îmbrățișează apoi își aduc aminte că sunt și eu la masă.
– Scuze, Iunia… Luca. Luca… Iunia. Când Luca își scoate ochelarii, îmi amintesc că m-am uitat minute bune la ochii ăia negri… those damn eyes fucked me forever! cum bine spunea Bukowski.
