Aceasta este o operă de ficțiune. Numele, personajele, firmele, organizațiile, locurile și întâmplările descrise în ea sunt fie rodul imaginației autoarei, fie sunt folosite în mod fictiv. Orice asemănare cu persoane în viață, evenimente sau localități este cu totul întâmplătoare.
Capitolul 10. Ce ne spunem când ne vorbim
14 septembrie 2018
După ce trec secundele penibile de uitat unul la celălalt, îmi desprind eu mâna din mâna lui. Probabil că m-am înroșit, sigur Cristi o să profite de asta mai târziu.
– Bine, vă las. Sunt deja în picioare.
– Adică? Cristi se uită când la mine când la Luca, dar nu zice altceva. Cum rămâne cu plimbarea noastră?
– Lasă că mă plimb singură, I am big girl.
– Rămâne pe mâine?
– Mâine plecăm pe seară, e program intensiv. Îi zâmbesc strâmb din colțul gurii, zâmbetul meu de resemnare.
– Ne auzim pe seară?
– Doar dacă e ceva urgent.
– Bine… Cristi mă îmbrățișează, e trademark-ul lui. Luca s-a așezat și îmi aruncă un Ciao! formal.
Hai, Iunia, nu a fost decât penibil. Încerc să mă calmez în timp ce mă uit distrată în vitrinele diverselor magazine. Nu-mi permit aproape nimic, doar niște cadouri pentru acasă. Merg pe jos spre hotel cu muzica și indicațiile de traseu în căști. Am suficient timp să mă gândesc la toate. La cum îmi doresc să se așeze lucrurile pentru mine, la cum sper să merg într-un astfel de city break și să scriu despre oameni și experiențe, poate despre mâncare. Mă gândesc că ar fi o viață bună și poate că o carte în vitrina unei librării este un clișeu. Poate că nu am putut să-mi imaginez viitorul pentru că era diferit de acest clișeu.
Mă gândesc Cum ar fi… să plece toată lumea să rămânem doar noi… melodie idioată pe care insist să o păstrez în playlist. Mă gândesc și la Ricki69, Luca acum. Contul de facebook pe care mi-l trimisese inițial nu era al unui Luca, poate totul fusese o minciună… dar cumva nu-mi mai păsa atât de mult de adevăr.
Ajung la hotel și deschid laptop-ul să termin norma de tickete pe ziua în curs. Ies la cină și încerc să interacționez mai mult, să pară că sunt prezentă. Cred că îmi iese, nici nu mă mai gândesc așa mult la Ricki și ochii lui. Asta până ajung din nou în cameră, sunt singură din nou… petrec neobișnuit de mult timp la duș. Mă uit în oglinda generoasă, la mine, la pantalonii de pijamale vechi și un maieu – văd sărăcie care se vrea modestie. Mă distrage sunetul telefonului cu melodia neshimbată de ani de zile: Do you, do you…
– Da, Cristi.
– Nu, nu-ți spun la ce hotel. Nu veni.
– Pentru că vreau să fiu singură… d-aia.
– Te las, e cineva la ușă… nu aștept pe nimeni. Termină!
– O să vorbim și de Luca. Paaaa!
Deschid convinsă că e una din fete și vrea să-i împrumut tampoane sau ceva în zona asta. În ușă stă Ricki cu o sticlă de vin în mână, tot un clișeu. Am deschis ușa larg uitând că sunt în pijamale și cu prosopul făcut turban. Îl primesc de parcă am hotărât să ne vedem. Îmi aduc aminte de o noapte de vară când discuțiile noastre au fost mai puțin cuminți și simt un soi de familiaritate.
– Ciao? întreb în zeflemea. Pe bune?
– Ce voiai să fac?
– Nimic. Cred că nimic ar putea să descrie cel mai bine ce e între noi.
– Avem o relație, spune-i relație.
– Credeam că e relație, dar nu e… îi zâmbesc trist. Văd că ți-ai adus vinul, am primit un tirbușon parcă… caut preocupată prin bagajele făcute deja.
– Iunia?
– Îhîm…
– Poți să te oprești? Stai jos.
Mă așez pe pat cu genunchii strânși și scot prosopul să mi se usuce părul. Îmi vine să râd singură la amintirea unei scene din Formidabilul. Se așează și el lângă mine.
– De ce ți-ai strâns genunchii așa? Crezi că te violez?
– Așa îmi place mie, să nu mă simt confortabil niciodată… Luca.
– Ce vrei să-ți spun?
– Nimic… nu vreau să-mi spui nimic.
– De ce te porți așa? Știai că oricum sunt căsătorit…
– Am râs… și eu sunt căsătorită, nu a fost niciodată despre asta. Cine erau fetele de la terasă, l-am văzut pe Cristi, pe tine nu te recunoscusem. Soția lui nu era, wild guess că nici a ta.
– Pfff… erau niște curve…
– Serios? Toate suntem curve… cum se justifică orele petrecute cu mine pe chat pentru parteneri oficiali?!
– Pot să fumez?
– Sigur, pe balcon cred că e ok. Îmi scot sticla de Limoncello din frigider și 2 pahare de shoturi din congelator. Torn în ambele și le dau peste cap.
– Vrei să te îmbeți cu sirop?
– My drug of choice… nu e treaba ta. Urma să petrec seara singură. Să mă felicit pentru alegerile de căcat pe care le fac uneori.
Îmi scot și eu țigările și ieșim în balcon. Îl las să-mi aprindă țigara.
– Parcă nu fumai.
– Parcă eram prea cuminte, mă întreb de ce.
– Erai?
– It was all for you, my Lord, râd forțat.
– Știi că nu-mi place când îmi zici așa.
Fumăm în tăcere. Mă ia frigul, nu e așa cald cum estimasem. Îmi strâng mâinile peste piept știind că nu am sutien.
– Ce te mai acoperi acum?
– Ar trebui să mă simt cumva? Nu mai sunt tânără, am alăptat un copil și nu ies așa pe stradă.
Intru să-mi iau hanoracul. Abia acum se instalează și căldura alcoolului. Mă destind.
– Deci? Spune-mi tu cum e, că de la mine se vede dubios.
– Nu e mare lucru de zis, ți-am zis în mare cu ce mă ocup, îl cunosc pe Cristi de mulți ani. Ocazional venim în Italia, fetele se joacă și ele KoA… nu e nimic de spus.
– Și eu?
Aș urla la el de indignare, dar în schimb îi cer o țigară. Îmi repet în gând You also made a fool out of mine, you made my life seem foolish…
Nu răspunde, se uită în stradă. Mă uit la el și nu pot să rezist imboldului… mă ridic pe vârfuri și îi ating părul de la ceafă. Se simte aspru, se simte exact cum mi-am imaginat. Îmi ia mâna și îmi sărută încheietura. Probabil că încă miros a Lapte Doina, miros familiar al copilăriei noastre.
– Știi când te-am întrebat dacă îți iubești soțul? Îți aduci aminte ce mi-ai răspuns?
– Îmi aduc aminte tot. Dar ți-am spus adevărul, nu încercam să fac pe interesanta. Nu-mi aduc aminte de un moment în care am iubit sau am fost iubită fără rezerve. Copilul nu-și are loc în discuția asta.
– Eu am înțeles din asta că eu însemn mai mult și cumva asta m-a speriat. Nu sunt cea mai plăcută prezență și credeam că mă vrei fără să mă cunoști. Nu am înțeles cât e adevăr în cărțile tale… nu știam ce așteptări ai.
Țigările lui sunt mai tari și aproape îmi vine să vomit. Intru în cameră să beau apă și rămân pe pat cu genunchii strânși. El rămâne în ușa balconului și stăm în tăcere multă vreme sau cel puțin așa am impresia.
– Care e treaba cu cărțile?! De ce trebuie să știe toată lumea ce e adevăr și ce nu e? Cărțile sunt realități alternative, poate sunt alegerile pe care le regret, poate că vreau să explorez cum ar fi fost să… dar între timp sunt cuminte. Mereu fac ce trebuie, dar de tine mi-a plăcut și am vrut mai mult. Dacă mai aud de un bărbat căruia i s-a făcut frică de sentimentele lui cred că o să urlu. De ce naiba sunteți așa speriați… cine v-a speriat de nu vă mai reveniți?! Niște muieri?!
– Tot o dai cu frica, nu mi-e frică. Te-am întrebat ce vrei și nu ai știut să răspunzi.
Pufnesc distrată. God damn it, what do you want?
– Mi-ar plăcea să nu ne mai jucăm jocuri idioate, mi-ar plăcea să spui tu ce vrei și dacă nu spui, să-ți iei. Așa e definiția unui bărbat adevărat pentru mine: ăla care nu mă face pe mine să mă gândesc la următoarea lui mișcare.
Oftează.
– Pare că nici tu nu știi ce vrei…
– Știu exact ce vreau… bomboane de ciocolată foarte bune și să nu te fi cunoscut.
Pare că sună prea dramatic… mă uit în gol multă vreme și îmi vine să jelesc o poveste care nu s-a întâmplat.
Cobor ochii la tabletă și cântăresc îndelung întrebarea: Are you sure you want to exit the game?
Povestire apărută și în antologia Inima Nu Face Riduri – Life Happens, publicată de editura SIONO.